Muzică „mishto” de la un RoManiac

Artistul Damian Drăghici şi-a lansat, ieri, cel de-al doilea album în colaborare cu taraful său, Damian & Brothers.

Muzicianul Damian Drăghici a venit în România, în urmă cu patru ani, cu gândul să facă un film despre ţigani, dar, spune el, căutând poveşti „cu cârlig” a descoperit o comoară: trupa „Damian & Brothers”, un proiect căruia i s-a dedicat în totalitate şi despre care spune că i-a schimbat viaţa. Planurile de film s-au amânat, deşi Damian visează încă. Cu trupa, însă, a descoperit un alt drum către succes: artistul împreună cu trupa sa de 18 lăutari şi-au găsit locul în show-bizul românesc, iar ieri au lansat un nou
material discografic, cel de-al doilea în această formulă, numit „RoManiac”.

Evenimentul Zilei: Aţi lansat un nou material discografic – „RoManiac”...
Damian Drăghici: Albumul include melodii celebre între anii ’40 şi ’80, adevărate hituri ale artiştilor consacraţi ai muzicii lăutăreşti de la acel moment, printre care Romica Puceanu, Dona Siminică, Fărâmiţă Lambru, Constantin Eftimiu, Fănică Luca sau Gabi Luncă. Când un artist face un remake al unei piese, adică o mai reorchestrează, o mai rearanjază puţin, de cele mai multe ori piesa aceea are din nou succes, chiar dacă o cântă unei noi generaţii, şi asta pentru că piesa are în ea un sunet anume, pe care urechea îl descoperă întotdeauna, regăseşte ceva familiar chiar şi după un secol, două, trei.

Trendurile contemporane par mai efemere...
Eu cred că lucrul ăsta este un miracol. Majoritatea pieselor noastre sunt culese din folclorul românesc sau din cel ţigănesc... Nu ştiu care este secretul. În cazul albumului nostru, toate piesele sunt cover-uri, nu există nici o piesă compusă de mine. Însă la fiecare dintre piese am avut o intervenţie proprie, bineînţeles ca aranjament muzical. Încerc să păstrez propria esenţă şi substanţă a melodiei. Ca un artist care a studiat compoziţia şi datorită influenţelor mele din ultimii 20 de ani, pot să spun că, vreau nu vreau, oricât de mult aş încerca să păstrez originalitatea melodiei, tot se întâmplă să pun un acord sau o măsură diferită. Iar acest lucru nu îl fac doar de dragul de a face ceva, ci pentru că aşa îmi spune mie intuiţia. Asta ne defineşte ca taraf: avem o instrumentaţie diversă şi diferită, nu este cea tipică a tarafului, avem şase vocalişti, care cântă toţi deodată, ca şi cei ai formaţiei Gipsy Kings.

În ce fel este diferit acest album faţă de precedentele?
La primul album pe care l-am făcut cu Damian & Brothers am mers pe aceeaşi idee, am interpretat piese cunoscute din repertoriul de muzică lăutărească. Şi pe acest material discografic tot muzică lăutărească cântăm, însă n-aş putea să spun că am rămas la acelaşi nivel. Vreau să cred că progresăm în fiecare zi. Propriile mele experienţe mi-au schimbat viziunea, emoţiile, felul în care gândesc şi în care simt, valorile, m-am schimbat cu totul şi atunci şi muzica mea s-a schimbat. Nu e o schimbare majoră, cântăm aceeaşi muzică lăutărească cu influenţe de jazz, pop, rock, dar e un pas mai înainte.

Albumul se numeşte „RoManiac”. Există aici un joc
de cuvinte...Cum v-aţi gândit la acest nume şi ce reprezintă el?
Numele albumului a venit, să zicem, natural: am mixat albumul în State şi am lucrat cu un inginer de sunet foarte cunoscut, Tom McCauley. În California, unde am trăit şi eu atâţia ani de zile, lucrurile sunt mult mai relaxate: oamenii se trezesc în jur de 10 şi îşi încep activitatea
mai târziu, iar eu, cum sunt un tip hiperactiv, eram tot timpul la Tom la uşă încă de la ora 7 dimineaţa. Apoi m-am întors în România şi am lăsat albumul la masterizare. Tom mi-a trimis piesele pe Internet
, iar numele folderului se numea Damian şi parola era „Romaniac”. L-am întrebat de ce a pus această parolă, iar el mi-a răspuns că de câte ori vorbeşte despre mine prietenilor lui sau familiei le spune că sunt un artist român maniac. Iar de aici vine numele albumului de „RoManiac”, poate să fie vorba de un român, poate să fie vorba de un rrom maniac, este de fapt, un joc de cuvinte.

Cu cine aţi colaborat pentru „RoManiac”?
Singura trupă cu care am colaborat a fost Brigada Retro Mishto, ultima generaţie de lăutari adevăraţi, oameni care au peste 70 de ani şi care cântă de mai bine de 50 de ani. Fiecare dintre ei are o poveste extraordinară, o să avem un concert şi cu ei, în toamnă. După părerea mea ei sunt cei mai buni
lăutari români care mai sunt în viaţă, un fel de Buena Vista Social Club a României. Intenţia mea a fost să îi am pe album şi să promovez cultura şi muzica aceasta care mai este încă vie
prin ei. CD-ul are două albume, unul cu Damian & Brothers şi celălalt este al celor de la Brigada Retro Mishto. Ei cântă melodii în versiunea originală, fac ceva a cărui valoare e greu de estimat, e uriaş, nici nu am cum să explic. E atât de uriaş, încât nici nu există cuvinte.

Dar îşi doreşte publicul o astfel de muzică?
Da, cu siguranţă...pentru că întotdeauna când ceva e bun, e imposibil ca oamenii să nu simtă asta. Atunci când lăutarii aceştia cântă ţi se ridică pielea pe tine şi te întrebi cum e posibil să se întâmple asta? Cu toate că e posibil să nu ai nici o legătură cu limbajul sau cultura unui artist, melodiile te ating prin sentimentele pe care le exprimă, pentru că muzica povesteşte experienţe de viaţă.

De curând aţi colaborat cu Voltaj la piesa „Stropi de bine”, care se află pe noul album al trupei...
Da. Eu am pregătit în urmă cu un an nişte piese de-ale mele în studioul lor, iar Bobiţă şi Călin mi-au spus că le-ar plăcea foarte mult să facă o piesă cu trupa Damian & Brothers. Mi s-a părut cool ideea, şi mie, şi trupei ne-a plăcut muzica băieţilor de la Voltaj. Într-o zi la prânz, l-am chemat pe Bobiţă, am intrat în studio şi am început să lucrăm la această piesă, care zic eu a ieşit super mişto. E o combinaţie între Voltaj şi Damian & Brothers...cam aşa sună...sper să placă publicului, pentru că nouă ne place foarte tare.

Alte colaborări?
Cu artişti români nu. Suntem în discuţii pentru un single cu un artist străin foarte cunoscut, deocamdată nu pot să dau mai multe detalii. Am tot discutat cu foarte mulţi oameni, dar încă nu am găsit persoana şi acel clic care să ne unească pe scenă, combinaţia perfectă. Pentru că, dacă îmi place mie, ca artist, atunci o să placă şi publicului. Şi când găteşti acasă o prăjitură, dacă îţi place ţie, sigur va plăcea şi celorlalţi. Dacă ţie nu îţi place, nu va plăcea nimănui. E vorba de mana pe care o găseşti şi în Biblie. O pui, şi iese ceva extraordinar.